amintiri din clasa a doua (C)

Când eram mic pe vremea mea, școală se făcea și sâmbăta, că așa era în comunism Anii de curs primar, unu-patru, învățam dimineață, orele începeau la opt. La școală am mers însoțit doar în prima zi, după aia m-am dus singur, cu ghiozdanul albastru pătrat în spate, sau cu vecina de la patru și colega de clasă Georgiana (cartea cu coperți roșii e a ei, penarul e a lui Adrian Toader). Mama lucra în schimburi, era va de noapte, ba schimbul doi, avea program imprevizibil. Tata în schimb avea program fix dimineața, la șase jumătate mă scula pe mine, la șapte fără douăzeci ieșea pe ușă că avea autobuz la Brazi, se strângea cam tot blocul în stație. Dimineața era rutină-ritual: tata mă scula punându-mi degetul pe nas (mama voia să mă drăgălească când mă scula, da’ eu eram bărbat și nu-mi plăcea), mă duceam să fac pipi și apoi, pe jumătate adormit, mă duceam să mănânc. Mă aștepta cana de ceai sau lapte cu cacao – ceaiul era de regulă de tei, de la bunica de la Buzău din curte, avea un tei mare adunat de flori ritualic în fiecare an – și dulceață de zmeură, culeasă de la Ploștina … Citește mai departe →

pititea

“… zecedouăzecitreizecipatruzecicincizecișaizecișaptezecioptzecinouăzeci… sutaaaa! zecedouăzecitreizecipatruzeci….două suteeeeee!… (….)… miaaaaaa, cine nu e gata îl iau cu lopata, un,doi,trei pleacă lupii după ei, mă uuuit!” În medie de vreo 5.6 ori pe săptămână era sigur că o să auzi o voce proclamând că pleacă cu lupii după ei. În primul rând că se chema “pititea”, nu farafastâcuri gen “v’aț ascunselea” sau “vața” sau cum am mai auzit (la Ploștina, în mod straniu, pititea se chema litru). În al doilea rând pititea nu era un joc, era un cult. Ultima dată am jucat pititea student fiind, cu Dragoș și Nicu, cred că mai am și acum urma de julitură pe umărul stâng, de când am fost propulsat, de Dragoș (parcă), în pomul la care “mă făcusem”,  că malăi cum eram am alergat în cea mai mare viteză către pom să ne “scuipăm” primii; eu am ajuns cu o fracțiune de secundă în dreptul pomului înaintea lui Dragoș, în calea lui. Pititea se juca (a) în spate, (b) în față sau (c) pe casa scării, depinzând de anotimp și de Ceaușescu. Ceaușescu, că el lua lumina în anii optzeci (Maicamare, Dumnezeu să o ierte, chiar credea că Ceaușescu stă în fața unui panou mare de comandă, … Citește mai departe →

Porecle

Unul scurt din memorie. Primul meu nume a fost, evident, Cristinel. Băieții de la bloc (Nicu, Dragoș, Bubanu) îmi zic și acum Cristinel, la 90+ de kilograme. “Băi, ai primit SMS-ul de la Cristinel? E în țară, zice să ieșim la o bere”. La un moment dat – când eram încă “mic”, și frații Dinu nu se mutaseră încă, s-au cugetat într-o zi frații Dinu, Sandocan și Costi Năescu pentru o poreclă pentru mine, că nu aveam; parcă îi văd, pe aleea din fața gardului lui doamna Banea, recitând “cristinel…cristinel…chitinel…chitinoț… gata! Chitinoț-Chiloț!” Mi s-a spus “Chitinoț” o vreme, bănuiesc ca dacă mă întâlnesc cu frații Dinu or să-mi zică tot așa și acum Sandocan este, cum ziceam, Sandi, care vine de la Alexandru. Frații Badea, Dan și Alexandru-Sandi-Sandocan. Lui Dragoș îi zicea mama lui Drăgoșică (mama lui diminutiva orice, bănuiesc că și acum tot așa îi zice), mai mari fiind i-am zis Dimache (că așa îl cheamă, dar e un nume mai rar care merită pomenit des) și, evident, derivat Dilimache, că rimează. Dan Pârvulescu era Danezu, foarte repede trecut la Danezu-Cubanezu (copiilor le plac rimele, este teoria psihologică a dezvoltării limbajului). Asta nu-i greu de depistat de ce, mai greu e la amicul … Citește mai departe →

Gropițele

Unul din multele jocuri de le jucam la bloc – gropițele. Exemplu de joc inventat de copii dar care, mai târziu, afli ca se juca, în diferite variante, și în alte colțuri ale țării, cred că e un blog/site pe undeva care colecționează jocuri ale copilăriilor noastre (ăștia fără digital technologies). Gropițele se juca așa: te duceai în spatele blocului, niciodată “în față” că nu aveai unde, era numai asfalt, și nici “la capătul blocului”, acolo am fi putut juca, cred, că era pământ bătătorit, dar nu jucam – acolo era de fotbal, perețelul, nemțeasca (fotbal cu un singur portar, neutru), “unguriul” (îl jucam la bara de bătut covoare, era perfectă ca poartă, ăsta e un joc mai complicat). Pentru gropițele deci trebuia o bucată de țărână bine bătătorită, fără iarbă. Cât am fost noi copii, poiana din spatele blocului, și dincoace și dincolo de țevi, era cam cheală mai tot timpul tocită, la cât o jucam în picioare. Așa. Fiecare copil făcea o “gropiță” în pământ, bușind cu o piatră rotunjită, suficient de adâncă și de rotundă cât să primească o minge de tenis. Nu prea adâncă, două degete așa. Gropițele se făceau în linie, cu donă-trei degete între ele, fiecare … Citește mai departe →

pe scară

Deci parterul e gata, la etajul unu avem așa. Și iote că mă lasă memoria – cine era domne în apartamentul primul pe stânga cum te uiți? Adică cum urci? – apartamentul către spate. Mai târziu se mutase domul icsulescu, că am uitat, cu un băiat pe care l-am uitat și pe ăla cum îl chema, eram deja la liceu parcă, aveau un câine boxer Buxi sau cam așa ceva. În față erau familia Simion, cu fetele Găbița și am uitat cum o chema pe cea mare. Cum o chema pe cea mare? O să-mi aduc aminte brusc la noapte, probabil. Dana? (….Cine era domne pe stânga, în spate?…. ). Așa, apoi pe dreapta, în față (adică pe stânga cum intri în bloc) erau Pârvuleștii, Mihaela fata din generația de “mari” și Dani, sau “Danezul-cubanezul” din generația mea. Domnul Pârvulescu semăna binișor cu Tom Jones. Apoi pe spate, sub noi, s-au perindat mai mulți, au fost inițial familia Trâmbițașu, cu doi băieți gemeni săriți de pe fix. E nu mi-i amintesc, sor’mea povestește ce trăznăi făceau, de exemplu au vrut să sară de pe balcon cu parașuta lui tat’so, care era pilot parcă, au umplut sufrageria de parașută desfăcută, noroc … Citește mai departe →

Scara B

Jumară era vecinul de la trei, ușă-n ușa cu Dragoș (pe care mai târziu îl strigam Dilimache, că-l chema, de la familia lui, Dimache). Avea un frate mai mare, Jumară, nu Dragoș, Dragoș avea o soră Ema, Nicu, parcă îl chema pe fratele ăsta mai mare al lui Jumară, era mare, la liceu dacă nu cumva la servici deja, nu se amesteca cu noi. Eu și Sandi (poreclit Sandokan) aveam la un moment dat un fel de ritual cu Nicu; geamul din stânga cum intri pe scara blocului de afară a stat spart o vară întreagă, iar eu cu Sandokan ne făceam că ținem ușa de intrare în bloc când îl vedeam pe Nicu că vine de unde venea el. El zâmbea, făcea niște figuri la noi, și intra prin geamul spart. Nicu era Nicu mare, că mai era un Nicu pe scară. Așa, pe Jumară ăsta îl chema Mihai, era cam de vârsta sor-mi, dar era poreclit Jumară, am uitat totalmente de ce. Oare cum îi chema de familie?…. S-au mutat devreme din bloc, eram încă mici (sau mijlocii), în locul lui a venit domnul Colonel (care cică chiar fusese colonel în armată), și care pentru că s-a mutat … Citește mai departe →