Jumară era vecinul de la trei, ușă-n ușa cu Dragoș (pe care mai târziu îl strigam Dilimache, că-l chema, de la familia lui, Dimache). Avea un frate mai mare, Jumară, nu Dragoș, Dragoș avea o soră Ema, Nicu, parcă îl chema pe fratele ăsta mai mare al lui Jumară, era mare, la liceu dacă nu cumva la servici deja, nu se amesteca cu noi. Eu și Sandi (poreclit Sandokan) aveam la un moment dat un fel de ritual cu Nicu; geamul din stânga cum intri pe scara blocului de afară a stat spart o vară întreagă, iar eu cu Sandokan ne făceam că ținem ușa de intrare în bloc când îl vedeam pe Nicu că vine de unde venea el. El zâmbea, făcea niște figuri la noi, și intra prin geamul spart. Nicu era Nicu mare, că mai era un Nicu pe scară.
Așa, pe Jumară ăsta îl chema Mihai, era cam de vârsta sor-mi, dar era poreclit Jumară, am uitat totalmente de ce. Oare cum îi chema de familie?…. S-au mutat devreme din bloc, eram încă mici (sau mijlocii), în locul lui a venit domnul Colonel (care cică chiar fusese colonel în armată), și care pentru că s-a mutat în bloc demult, a fost ulterior considerat „de-al casei”, parte din comunitatea stabilită a blocului. Jumară ne’nvăța când eram mici să batem pisicile pe nas cu degetul, ușor și repetat, că’n suta la sută din cazuri sfârșeau strănutând. Da’ trebuia sa le ții bine, nu le plăcea. Tot Jumară zicea „simfonia a cincea de Bietul Vinete” și ne’nvăța cum să faci pisicile elicopter: ții pisica bine să nu fugă și-i sufli în ureche.
Eram cam două generații de copilărime la bloc, ăia „mari”, din gașca sor’mi, și noi ăștialalți mici. Aveam așa, începând de la parter: frații Dinu, cam toți în generația sor’mi, adică mai mari ca noi, deși Gigel și Florin erau undeva între noi. Cristi fratele cel mare era, cred, mai mare ca sor’mea. Mai aveau o soră mică, da’ era mică și nu se punea. Domnul și doamna Dinu aveau copiii din căsniciile lor separate, dacă mi-aduc bine aminte, Cristi și Florin de la domnul Dinu, Gigel și fata aia mică de nu se punea de la doamna Dinu. Stăteau la parter, pe spate, către scara C (noi fiind scara B). Scările erau numerotate de la scara A, la capătul blocului către blocul 123, până la scara cred că H, către stație. Ălea erau teritorii neexplorate în copilărimea mea, practic copiii de la scările D în sus erau din altă țară. Pe aceeași parte la parter dar către față stăteau familia Badea: Dan Badea, mare, gașca sor’mi (așa ne autoclasificam, „noi” și ăia mari, ei probabil ne clasificau invers, noi și ăia mici). Nu’ș ce mi-a făcut odată Dan Badea de m-a enervat, de am scris cu cheia în varul de pe casa scării „Dan Badea e prost” – a stat mesajul acela ani de zile pe perete, la etajul unu. Sandi (Alexandru, carevasăzică) era fratele mai mic al familiei Badea, mergea la școală cu mine, era la clasa A la doamna Picoti, eu eram la C la doamnă Moldoveanu. Clasa A era clasa de elită, clasa C a mea era o clasă nu prea rea, iar clasa B era cea mai slabă. Cu Sandi am fost prieten bun în copilărie, s-a mutat însă din bloc prin clasa a cincea cred. Ne-am mai întâlnit apoi în curtea liceului la Caragiale, în prima zi de clasa a noua, a venit la mine și m-a întrebat despre ceva ce nu o să povestesc aici. Se rupsese vraja prieteniei copilăriei, nu cred că am mai schimbat paișpe vorbe după aia.
În partea ailaltă la parter stăteau pe spate domnul și doamna Banea, care nu aveau copii, aveau în schimb pisici, le țineau și prin casă dar mai ales în curticica de sub geam, în spate. Un motan Țuchi, d’acela vărgat cenușiu, și o pisică Moanța, pe care a aruncat-o odată Costi Năescu (vecin ușă în ușa cu noi) în sus să ne demonstreze noo ăstora mici că pisicile cad în picioare mereu. Moanța biata n-a căzut în picioare că era borțoasă, m-am temut că avortează când am văzut cum aterizează de-a latul pe ciment. Au fost multe generații de pisici, dar p’ăstea mi le amintesc sigur. Poormă pe față – deci în stânga cum intri pe scară – stăteau mai întâi familia Stoica (eu în gașcă cu Nicu, care era cu doi ani mai mic ca mine, sor’mea în generație cu sor’sa, Aurora), da’ după aia au schimbat apartamentele cu domnul și doamna Turmac de la doi, asta devreme în istorie, practic doamna Turmac și Tataie (erau bătrâni, pensionari, aveau nepoți de vârsta noastră, Marijan și … eiii…. Mihai? parcă da, Dobrescu. Veneau uneori pe la bunici, umblaseră prin străinătățuri, Mihai a apărut odată cu un tricou cu un logo cauciucat în față de m-am înverzit de invidie. Marija era înaltă, avea părul creț și mi-o amintesc o fată tare însorită), practic ei au stat tot timpul la parter.
Deci ăsta e parterul, până la trei la Jumară (și la patru la Rădulești și Morărița) mai e un pic. Scara n-avea flori pe vremea aia, balustrada de la parter scârțâia și atunci ca și acum, e cel mai nostalgic sunet de la bloc, de câte ori vin „acasă”, o scârțâi intenționat.
Leave a Comment