Deci parterul e gata, la etajul unu avem așa. Și iote că mă lasă memoria – cine era domne în apartamentul primul pe stânga cum te uiți? Adică cum urci? – apartamentul către spate. Mai târziu se mutase domul icsulescu, că am uitat, cu un băiat pe care l-am uitat și pe ăla cum îl chema, eram deja la liceu parcă, aveau un câine boxer Buxi sau cam așa ceva. În față erau familia Simion, cu fetele Găbița și am uitat cum o chema pe cea mare. Cum o chema pe cea mare? O să-mi aduc aminte brusc la noapte, probabil. Dana? (….Cine era domne pe stânga, în spate?…. ). Așa, apoi pe dreapta, în față (adică pe stânga cum intri în bloc) erau Pârvuleștii, Mihaela fata din generația de „mari” și Dani, sau „Danezul-cubanezul” din generația mea. Domnul Pârvulescu semăna binișor cu Tom Jones. Apoi pe spate, sub noi, s-au perindat mai mulți, au fost inițial familia Trâmbițașu, cu doi băieți gemeni săriți de pe fix. E nu mi-i amintesc, sor’mea povestește ce trăznăi făceau, de exemplu au vrut să sară de pe balcon cu parașuta lui tat’so, care era pilot parcă, au umplut sufrageria de parașută desfăcută, noroc că s-au încurcat în ea. Apoi s-a mutat familia cum-îi-chema, două fete, una de vârsta sor’mi, cealaltă mai mică ca mine, de tot așa, nu conta. Asta de vârsta sor-mi îmi aducea aminte de Laura din Cireșarii, ea și sor-mea inventaseră mod de comunicare prin calorifer, băteau în el să se atenționeze și apoi trăncăneau, că se auzea. Bănuiesc că se auzea și la patru la Rădulești, da’ ce conta. S-au mutat totuși după câțiva ani, au venit în locul lor domnul și doamna Costescu, prin anii optzeci, care au stat până au murit amândoi, nu foarte demult (Dumnezeu să-i ierte), deveniseră și ei acceptați ca făcând parte din „garda veche”. Fata cum-o-chema, mai mare, s-a blocat odată pe balcon, că ușile de la balcon aveau un obicei de se putea înclănța singure, au făcut tata cu domnul Toma o cascadorie (mi s-a povestit), au coborât (tata sau domnul Toma?) pe cearceaf să intre în dormitor că era geamul deschis, să-i dea drumul înăuntru. Iote că nu știu dacă e legendă sau nu (probabil era weekend de erau tata și nea Tomiță acasă?), o să aflu de la tata. Mă’ntreb dacă mama a știut vreodată…. Calculând, tata avea vreo până în patruzeci de ani, sau pe-acolo.
Hai la doi. Primii pe stânga cum urci erau domnul și doamna Ivan, fără copii, parcă le mai venea câte un nepot din când în când? – sau nu, la doamna Banea venea un nepot din partea domnului Banea, că semănau tare, a stat o vară la ei și l-am încadrat în grupul de joacă. Lângă ei, pe față, familia Stoica, Nicu generația mea (mai mic doi ani), Aurora cu sor’mea. Nicu-buricu’ îi ziceam uneori. Sau Niculae. Următorii, tot pe față, ușă în ușă cu noi, erau familia Năescu, patru copii, Gabi (mai mare, nu prea se mai amesteca nici cu gașca sor’mi), Nini, Luminița și Costi. Luminița și Costi erau gemeni, parcă. Cam zurbagiu Costi, ăla de arunca pe Moanța în sus, era genul care chinua animale mici, omora pisoi nou-născuți cu bolovani. Apoi la doi pe spate eram noi.
La trei primii pe stânga, pe spate, familia Dimache. Doamna Dimache a fost și este mai apropiată de mama, sunt prietene, se vizitau, se invitau la cafea, dar nu și-au spus niciodată pe numele mic, „doamna Dimache”, „doamna Dogaru” numai. Copii Dragoș, patru ani mai mic ca mine (doamna Dimache îi spunea Drăgușică, că doamna Dimache putea diminutiva absolut orice cuvânt, inclusiv de domnul Toma tot de la trei care mai venea”betuț” acasă). Cu Dragoș am fost prieten mai de aproape, cu el și Nicu eram trio fantastic. Ne duceam acasă la el și ne jucam cu mașinuțele pe covor, Ema, sora mai mare se mira că ce cuminți putem noi să ne jucăm. Lângă ei pe față au fost familia lui Mihai Jumară (am uitat cum îi chema de familie), apoi Colonelul. În partea ailaltă, tot pe față, doamna Soare. Cu doamna Soare nu prea am amintiri, nu avea copii, uite ca de un domn Soare nu-mi amintesc. Apoi pe spate, deasupra noastră, familia Toma, cu o singură fată Mădălina, căreia i se spunea Mădălina Mare (sor’mea fiind Mădălina Mică, că era cu un an mai mică, la vârsta aia era teribil de important). Domnul Toma venea „betuț” acasă regulat, uneori greșea numărătoarea etajelor (sau îi oboseau picioarele) și încerca să intre la noi, „Doamnă! Mă scuzați, Doamnă!”, se înclina la mama care ieșea din bucătărie când auzea ușa). Domnii Toma ne inundau regulat, cam o data sau de două ori pe an. de la umezeală scursă pe pereți la curs apă în jerbă pe la lustra din mijlocul tavanului din sufragerie.
Așa, ultimul etaj la patru, pe spate, primii pe stânga familia Tuza, cu copii din căsnicii diferite, Marian băiatul domnului Tuza, un băiat cu probleme de comportament – dar cine diagnostica pe vremea aia?… Noi toți știam că Marian Tuza e „bătăuș”, „într-o doagă”, și atât, făcea parte din peisaj. Pe fața, pe stânga…. cine era pe față pe stânga? A, da, familia Suciu, domnul Suciu era cazangiu la Brazi, cam bea, doamna Suciu („Sucioasa” cum îi ziceam noi) o „babă” văicăreață (nu era babă, erau probabil un pic mai mari ca mama și tata), gemea și se văita când urca scările de zici că murea. În dreapta pe față familia Morărița, cu doi copii, Cornel și Larisa. Cornel un pic mai mare ca noi ăștia micii,d ar cam în gașca noastră, Larisa mai mare. Domnul Morărița mereu îmi promitea că-mi mănâncă o ureche când mă-ntâlnea pe scară („săru-mâna!” – așa salutam toți vecinii, indiferent de sex). Iar la urmă, dar nu ultimii, familia Rădulescu, am fost coleg de clasă până într-a opta cu Georgiana, fratele mai mare fiind Gabi. Avea chitară într-o vreme Gabi, era cam zurliu și el, sau așa ni se părea nouă, era mai mare si ne era cam frică de el. După ce s-au mutat – relativ târziu – au fost înlocuiți de „moldoveanca”, care vorba bancului așa i-a rămas numele. Avea un băiat mic, noi eram mari de liceu deja, nu s-a amestecat în gașa. Moldoveanca nu a fost niciodată percepută „de-a casei”, a fost o perioadă critică în care cei mutați au fost încorporați în peisaj ca „vechi”, după aia sunt „nou veniți”, chiar dacă au trecut zeci de ani deja. Despre domnul Rădulescu – un domn mic și sfrijit, care nu stătea locului, am povestit mai demult:
“mai adânc, sandule, mai adânc!”… aşa striga, ascuţit, madam Rădulescu de la balconul etajului patru către soţul domnul Rădulescu, un domn mai degrabă firav şi agitat, care nu prea putea săpa mai adânc deoarece domnul Rădulescu era, în medie, mai uşor ca lopata şi drept urmare şi dacă se suia pe ea nu prea se înfigea mai adânc.
eu eram coleg de clasă, de la clasa întâi până într-a opta, cu fata lor, Georgiana, singura fată din generaţia mea şi cea de după mine (io zis şi Chitinoţ, Sandi, Dragoş, Niculae, Danezu, Ceaceari, Bobiţă zis şi Bubanu, Adi Petre, fraţii Busuioceanu şi alţii) şi prin urmare crescută băieţeşte, cu fotbal, indieni şi caoboi şi jocuri de’a nemţii. îmi aduc aminte vag că în clasa întâia Georgiana cobora dimineaţa de la etajul patru la mine la doi să mergem împreună la şcoală.
era primăvară şi domnul Rădulescu săpa bucata de grădină pe care şi-o (auto)alocase, la un loc cu ceilalţi locatari, în spatele blocului, acum mai bine de patruj’de ani. patruj’ de ani e de ajuns pentru simţul ăla de proprietate genetic din noi – nu cred că ar visa cineva să intre în grădina altuia să o aloce fără să i se dea voie, deşi tehnic şi juridic loturile nu aparţin nimănui concret. iar dacă ar visa ar lua lopeţi în cap ca în Rebreanu
Leave a Comment