Categorie: jocuri

„… zecedouăzecitreizecipatruzecicincizecișaizecișaptezecioptzecinouăzeci… sutaaaa! zecedouăzecitreizecipatruzeci….două suteeeeee!… (….)… miaaaaaa, cine nu e gata îl iau cu lopata, un,doi,trei pleacă lupii după ei, mă uuuit!” În medie de vreo 5.6 ori pe săptămână era sigur că o să auzi o voce proclamând că pleacă cu lupii după ei. În primul rând că se chema „pititea”, nu farafastâcuri gen „v’aț ascunselea” sau „vața” sau cum am mai auzit (la Ploștina, în mod straniu, pititea se chema litru). În al doilea rând pititea nu era un joc, era un cult. Ultima dată am jucat pititea student fiind, cu Dragoș și Nicu, cred că mai am și acum urma de julitură pe umărul stâng, de când am fost propulsat, de Dragoș (parcă), în pomul la care „mă făcusem”,  că malăi cum eram am alergat în cea mai mare viteză către pom să ne „scuipăm” primii; eu am ajuns cu o fracțiune de secundă în dreptul pomului înaintea lui Dragoș, în calea lui. Pititea se juca (a) în spate, (b) în față sau (c) pe casa scării, depinzând de anotimp și de Ceaușescu. Ceaușescu, că el lua lumina în anii optzeci (Maicamare, Dumnezeu să o ierte, chiar credea că Ceaușescu stă în fața unui panou mare de comandă, … Citește mai departe →

Unul din multele jocuri de le jucam la bloc – gropițele. Exemplu de joc inventat de copii dar care, mai târziu, afli ca se juca, în diferite variante, și în alte colțuri ale țării, cred că e un blog/site pe undeva care colecționează jocuri ale copilăriilor noastre (ăștia fără digital technologies). Gropițele se juca așa: te duceai în spatele blocului, niciodată „în față” că nu aveai unde, era numai asfalt, și nici „la capătul blocului”, acolo am fi putut juca, cred, că era pământ bătătorit, dar nu jucam – acolo era de fotbal, perețelul, nemțeasca (fotbal cu un singur portar, neutru), „unguriul” (îl jucam la bara de bătut covoare, era perfectă ca poartă, ăsta e un joc mai complicat). Pentru gropițele deci trebuia o bucată de țărână bine bătătorită, fără iarbă. Cât am fost noi copii, poiana din spatele blocului, și dincoace și dincolo de țevi, era cam cheală mai tot timpul tocită, la cât o jucam în picioare. Așa. Fiecare copil făcea o „gropiță” în pământ, bușind cu o piatră rotunjită, suficient de adâncă și de rotundă cât să primească o minge de tenis. Nu prea adâncă, două degete așa. Gropițele se făceau în linie, cu donă-trei degete între ele, fiecare … Citește mai departe →