Gropițele

Unul din multele jocuri de le jucam la bloc – gropițele. Exemplu de joc inventat de copii dar care, mai târziu, afli ca se juca, în diferite variante, și în alte colțuri ale țării, cred că e un blog/site pe undeva care colecționează jocuri ale copilăriilor noastre (ăștia fără digital technologies).

Gropițele se juca așa: te duceai în spatele blocului, niciodată „în față” că nu aveai unde, era numai asfalt, și nici „la capătul blocului”, acolo am fi putut juca, cred, că era pământ bătătorit, dar nu jucam – acolo era de fotbal, perețelul, nemțeasca (fotbal cu un singur portar, neutru), „unguriul” (îl jucam la bara de bătut covoare, era perfectă ca poartă, ăsta e un joc mai complicat). Pentru gropițele deci trebuia o bucată de țărână bine bătătorită, fără iarbă. Cât am fost noi copii, poiana din spatele blocului, și dincoace și dincolo de țevi, era cam cheală mai tot timpul tocită, la cât o jucam în picioare. Așa. Fiecare copil făcea o „gropiță” în pământ, bușind cu o piatră rotunjită, suficient de adâncă și de rotundă cât să primească o minge de tenis. Nu prea adâncă, două degete așa. Gropițele se făceau în linie, cu donă-trei degete între ele, fiecare participant având gropița lui. La vreo 3-4 metri? – cam așa – de linia de gropițe făceam un semn, și începeam jocul. Cel ce avea prima gropiță din șir se ducea la semnul ăla de zisei, ceilalți copii stătea pregătiți către propria gropiță. Ideea era că cine era la „aruncat” rostogolea mingea de tenis, atent și calculat, astfel încât să aterizeze în gropița cuiva. Dacă nu nimereai (iote că nu mai știu dacă aveam o singură încercare sau nu), pierdeai un punct. Punctele pierdute se concretizau în câte o pietricică pusă în propria-ți gropiță. Gropițele e un joc în care acumulezi puncte negative, de pedeapsă, nu pozitive. Așaaaa, respectivul rostogolea mingea și ăla în gropița căruia ateriza mingea trebuia să o înșface, să se uite repede în jur și să încerce să lovească pe care era mai aproape de el, că ăilalți în gropița cărora nu ateriza mingea o zbugheau la fugă. Era chestie de calculat, dacă erai sigur că nu se oprește în gropița ta (un fel de ruletă), puteai să o zbughești, dar trebuia să calculezi atent că dacă o zbugheai și mingea intra la tine, până te întorceai ăilalți erai hăt, departe. Dacă nimereai pe careva cu mingea (aruncai cu toată nădejdea, chiar dacă respectivul era la un metru de tine, îl trăzneai de-l învinețeai), ăla primea un punct (o pietricică în gropiță). Dacă ratai, primeai tu un punct. Cine făcea zece pietricele ieșea din joc, dar era pus la pedeapsă întâi: stătea „la zid”, cu spatele la noi, și noi pe rând aruncam cât puteam de tare să-l bușim cu mingea de tenis, de la 10-15 metri. Ustura al naibii.

Era tot o chirăială, certuri („nu m-ai atins, degeaba te oftici!”), pierdeam mingea regulat prin tufele din spate. Mingiile de tenis erau rare, nu ne permiteam să le pierdem, erau chele și tocite dar prețioase.

Ce jocuri mai jucam noi? Pititea – asta are volumul ei separat, era jocul de bază – dar și baba oarba (de obicei pe scara blocului la intrare unde sunt cutiile poștale, de obicei iaran când se întuneca dar nu ne înduram să intrăm în casă, ne legam la ochi cu fularul cuiva), țară-țară-vrem-ostași, rațele și vânătorii, pac-pac, țările. Dacă stau și mă gândesc, multe din jocuri implicau un fel de dogeball, arunci cu mingea încercând să-l lovești pe altul. Bineînțeles, nesfârșitul fotbal – n-am fost niciodată bun la fotbal, nimeni nu mă voia în echipă, aici eram categorizați clar, cine știe să joace fotbal, cine nu prea știe. Eu și Dragoș nu le aveam, Niculae da, Ceaceari era și el bun, la fel și Danezul. Am avut totuși o perioadă de glorie, pe vremea fraților Dinu, o vară întreagă am fost portar, tare mândru m-am simțit mi-aduc aminte.