pititea

„… zecedouăzecitreizecipatruzecicincizecișaizecișaptezecioptzecinouăzeci… sutaaaa! zecedouăzecitreizecipatruzeci….două suteeeeee!… (….)… miaaaaaa, cine nu e gata îl iau cu lopata, un,doi,trei pleacă lupii după ei, mă uuuit!”

În medie de vreo 5.6 ori pe săptămână era sigur că o să auzi o voce proclamând că pleacă cu lupii după ei. În primul rând că se chema „pititea”, nu farafastâcuri gen „v’aț ascunselea” sau „vața” sau cum am mai auzit (la Ploștina, în mod straniu, pititea se chema litru). În al doilea rând pititea nu era un joc, era un cult. Ultima dată am jucat pititea student fiind, cu Dragoș și Nicu, cred că mai am și acum urma de julitură pe umărul stâng, de când am fost propulsat, de Dragoș (parcă), în pomul la care „mă făcusem”,  că malăi cum eram am alergat în cea mai mare viteză către pom să ne „scuipăm” primii; eu am ajuns cu o fracțiune de secundă în dreptul pomului înaintea lui Dragoș, în calea lui.

Pititea se juca (a) în spate, (b) în față sau (c) pe casa scării, depinzând de anotimp și de Ceaușescu. Ceaușescu, că el lua lumina în anii optzeci (Maicamare, Dumnezeu să o ierte, chiar credea că Ceaușescu stă în fața unui panou mare de comandă, cu harta României, și oprește curentul cam cum îi vine, „ia să oprim acum la Ploștina!” – și țac, de buton).

În spate jucam vara, și primăvara și toamna cât încă erau zilele lungi – în spate se juca pititea pe lumină. Ne „făceam” la un pom și aveam tot câmpul să ne pitim, trebuiau tactici diferite de căutare. De obicei stabileam reguli, de exemplu că nu ai voie să te pitești în față, că „nu e corect”. Era plin de tufe și ascunzișuri și cotloane, oricum, în spate. Mi-aduc aminte anii în care pe câmpul de dincolo de ‘țevi’ și liziera de copaci se cultivau cereale, și spre sfârșitul verii veneau combinele să facă baloți. De cele mai multe ori făceau baloți pătrați (cuburi) – puteai să faci niște cazemate mișto din ei – dar în alți ani făceau baloți cilindrici, uriași, culcați pe lung erau mai înalți ca noi, aproape. Ne piteam după baloții ăștia cilindrici și îi foloseam ca ascunzători mobile, că puteai să-i rostogolești către ăla care se făcuse, fără să vadă cine ești. Dacă venea să vadă cine e în spatele balotului printr-o parte, fugeam să ne scuipam pe partea ailaltă.

Pititea începea, evident, cu numărătoarea. Aveam câteva incantări, sau numărători, niște chestii rimate, naiba știe de unde veneau,. Făceai cerc toți copii, unul se autoproclama numărător și incanta rima, la fiecare silabă arătând către altcineva. Cred că le-am avut pe mode, rimele, inițial era „am-tam-tiri mogo-dan cara-cara-si princi-pata mo-rin-go, tan-go!” Alta era „an-tan-te, dize-mane-pe, dize-mane compa-ne, an-tan-te!”. Ulterior cea mai populară era aia cu moș Andrei, „una-mia-suta-lei, ia te rog pe cine vei, dacă n-ai pe cine, ia-mă chiar pe mine! din grămada cu purcei a lu’ moș A-N-D-R-E-I!” Asta ultima era mai aparte, că nu trebuia să numeri decât o singură dată. Cine era numărat ultimul, adicătelea pica ultima silabă pe el, ieșea din joc (ca la celelalte numărători), dar în plus putea alege un ‘prieten’ să-l scoată de la făcut. Prietenul ăsta alegea alt prieten, și tot așa până rămânea ultimul neales. După o vreme relațiile sociale din grup și încrengătura de prietenii erau așa de bine cunoscute și șlefuite, că era suficient să știm cine iese primul, ca să anticipăm întreg lanț al dominoului, cine o să aleagă pe cine, și cine o să rămână ultimul, să se facă. Cred că o vreme am avut-o și pe aia cu „din oceanul Pacific, a ieșit un pește mic, și pe coada lui scria, ieși afară dumneata!” da’ asta nu a fost prea populară, nu’ș de ce.

Ăsta care se făcea începea invariabil direct cu „sutaaa!”, spre protestul nostru că nu-i corect, să înceapă de la „zece, douăzeci, treizeci….”. Gabriel de la 121 începea cu „ZERO!…zece, douăzeci…”.

La pititea regula era „urma scapă turma”. De regulă ăla care era scuipat primul trebuia să se facă, dar dacă ultimul copil din joc se scuipa, îl salva pe primul găsit, și se făcea tot ăla care se făcuse. Bre, nu ne scuipam de-adevăratelea, „scuipat” însemna fie că ai găsit pe unul ascuns și ajungeai înaintea lui la pomul sau stâlpul la care te făcuseși, și acolo îl „scuipai”, adică îi spuneai numele, „ptiu, Cristinel!”, fie ăla care se ascunsese ajungea primul la stâlp și se „scuipa” singur; ajungea fie la întrecere cu ăla de se făcuse, după ce era găsit, fie se furișa fără să-l vadă ăla de se făcuse.

Ăla de se făcea nu avea voie să stea lângă stâlp, trebuia să caute. Lupta cea mare se dădea când mai rămânea doar unu’, ăla de putea să scape turma. Iote că abia acum îmi pică fisa că se aplica un fel de games theory (aia din matematică, nu joc în sine).  Teoretic odată ce unul era scuipat, restul am fi putut să ieșim și să ne lăsăm scuipați, că era clar că nu o să trebuiască să ne facem. Sau poate am uitat io vreo clauză din regulament….

Se iscau mai mereu certuri și proteste, „nu m-ai văzut!” – „ba te-am văzut, nu te mai oftica, ce te oftici!”. Nu aveai voie să arăți unde sunt pitiți alții, era crimă majoră. Jucam până se lăsa seara, când ori ne mutam în față, ori ne chemau mamele prin casă.

Iarna și toamna târziu jucam în față, când se întuneca. Strategia pe întuneric era alta; strada avea câțiva stâlpi de lumină, luminau din doi în doi cam chior, plus strada era flancată de tei mari și stufoși, și în fața apartamentelor de la parter erau niște grădini cu tufe și flori. Stâlpul de la scara B nu era niciodată aprins. Era stâlpul la care ne-am făcut mereu, ani la rând – nu-mi aduc aminte să ne fi făcut la alt stâlp pe toată strada. Îi știam toate crăpăturile și textura pe de rost. În față erau și mașini parcate, te puteai fofila printre ele, plus că pe întuneric era greu să fii ghicit cine ești de la distanță. Când greșeai și scuipai pe ăla greșit se lăsa fie cu hilaritate, fie cu ăla scuipat ieșind din altă ascunzătoare, ofticat, „io nu mă mai joc, nici nu m-ai văzut!”. Tot așa, aveam reguli, nu aveai voie să te pitești în spate.

O variantă mai faină era când se lua lumina (economiile lui Ceaușescu) și jucam pe casa scării. Era un întuneric de nu-ți vedeai degetele puse în fața ochilor. Practic căutai pe pipăite. Mare chicoteală mai era, ne bușeam unii de alții, ne sâsâiam, orbecăiam pe scări să ne repezeam orbi să ne scuipăm, râdeam ca hienele, spre deliciul vecinilor veniți de la servici într-un apartament întunecat și stând la lumânări. Da’ cui îi păsa de vecini.